Tinerii nu fug de muncă. Fug de lipsa de sens
- 30 mai
- 5 min de citit
La finalul lui 2024, România avea cea mai mare rată de șomaj în rândul tinerilor din Uniunea Europeană.
26,3%. (sursa: Eurostat)
Asta înseamnă că aproape 1 din 4 tineri între 15 și 24 de ani nu muncea.
Nu învață o meserie.
Nu e implicat într-un proces real de formare, din care să fure meserie, să capete experiență și să crească.
Și nu pentru că nu vrea.
Ci pentru că nu are unde.
Nu e sprijinit. Nu e integrat.
Nu e băgat în seamă. Nu e înțeles.
Nu i se creează un spațiu în care să învețe cum funcționează o organizație.
Cum se lucrează într-o echipă.
Ce înseamnă un job real.
În loc să-i ajutăm, îi judecăm.
„Nu au chef.”
„Sunt pe telefoane.”
„Vor doar salariu, nu și muncă.”
Avem o generație de tineri care au crescut în viteza internetului.
Dar nimeni nu le-a arătat cum să transforme toate astea în ceva real.
Au multe întrebări.
Multe frici.
Dar și un potențial uriaș.
Noi, ca lideri, vrem rezultate. Rapid. Clar. Fără bătăi de cap.
Vrem oameni care “să se descurce”. Care “să știe din prima”.
Dar realitatea e că nu ai cum să sari peste etape.
E ca și cum ai vrea să recoltezi dintr-un câmp pe care n-ai semănat.
Nu merge.
Tânărul care intră în organizație e ca o sămânță. Nu ca un produs finit.
La primul job, majoritatea tinerilor vin cu o energie.
Sclipesc în ochi. Întreabă. Se oferă. Se aruncă. Vor să arate ce pot.
„Spune-mi ce am de făcut și mă ocup.”
Și chiar o fac. Sau încearcă.Primele săptămâni par promițătoare.
Apoi, ceva se schimbă.
Devine mai tăcut.
Nu mai întreabă. Nu mai pare la fel de prezent.
Parcă pierde ritmul. Poate chiar interesul.
Nu s-a „stricat”.
A început să-și dea seama că nu știe. Că e greu. Că nu e clar. Că nu se descurcă singur.
Și, din păcate, nu are cu cine procesa asta.
Nimeni nu-i mai explică. Nu-l mai încurajează.
Toți se așteaptă să se prindă.
Să „se adapteze”.
Nu e lene. E frică. E confuzie. E lipsă de structură.
Tânărul trece prin etape. Exact ca oricine.
Dar e la început de drum. Iar începutul cere ghidaj, nu judecată.
La început e entuziast, dar fără experiență.
Apoi încep greșelile. Și odată cu ele, îndoiala.
Apare frustrarea. Și, dacă nu intervii, și resemnarea.
Ce face un lider, de obicei, în etapa asta?
Se enervează.
„I-am spus deja.”
„Trebuia să se prindă.”
„Nu pot să fiu și după el non-stop.”
Și uite așa se rupe firul.
Pentru că tu, ca lider, nu ai văzut ce e în spatele tăcerii.
Și s-ar putea să-l pierzi.
Ce ar trebui, de fapt, să facă un lider?
Primul pas: uită-te la om, nu la generație.
Nu e vorba de “Gen Z”. Nu e vorba de “ei”.
E vorba de cine e în fața ta acum.
Întreabă-te: în ce etapă e?
Și adaptează-ți stilul.
Etapa 1: Entuziasm fără experiență
La început, tânărul are nevoie de claritate.
Nu „descurcă-te”.
Ci: „Uite ce trebuie făcut. Uite cum arată bine. Uite un exemplu.”
La început, trebuie să explici clar.
Pas cu pas.
Da, e obositor.
Da, ai alte 1000 de lucruri de făcut.
Dar dacă vrei rezultate mai târziu, acum trebuie să investești.
Etapa 2: Începe să clacheze
Tânărul pare că se blochează. După o vreme, încep greutățile. Nu mai e totul fun. Nu mai merge tot din prima
Când vine scăderea de ritm, nu-l judeci.
Îl asculți. Îl sprijini.
Îi arăți că e normal să i se pară greu.
Îi dai spațiu să greșească, dar îl și ghidezi.
Îl lași să verbalizeze confuzia.
Liderul trebuie să devină un fel de coach.
Să nu dea soluția direct, dar să ajute să o descopere.
Etapa 3: Începe să prindă încredere
Începe să-i iasă.
Simte că știe. Că poate.
Dar nu e sigur dacă “are voie” să propună.
Nu știe câtă libertate are. Dacă e ok să vină cu idei.
Acum trebuie să fie împins ușor în față.
E timpul să fie încurajat să își spună ideile.
Întrebat: „Tu ce ai face?”
Validat. Ascultat.
Să vadă că ceea ce face are impact.
Îi arăți că greșelile nu sunt sfârșitul.
Sunt parte din procesul de învățare.
Că azi poate nu i-a ieșit, dar învață.
Și, în cele din urmă, începe să se descurce singur.
Etapa 4: Vrea autonomie
Atenție. Autonomia fără obiective clare e haos.
Libertate nu înseamnă lipsă de structură.
Autonomia vine abia după ce omul știe exact ce are de făcut.
Obiectivele trebuie să fie clare. Ușor de măsurat.
Ce? Cât? Până când? Cum știm că e bine făcut?
Dacă nu dai aceste repere, omul se pierde.
Ori face prea puțin, ori greșește direcția.
Și dacă te întorci apoi să-l corectezi…
Te va întreba:„Dar de ce nu mi-ai spus de la început ce așteptai?”
Vrei autonomie? Dă obiective clare. Apoi lasă spațiu.
Iar când începe să se descurce… dă-te puțin la o parte.
Asta e partea grea pentru lideri.
Să te retragi, conștient.
Nu pentru că nu-ți pasă. Ci pentru că ai încredere.
Ai fost acolo la început. Ai explicat. Ai susținut. Ai provocat.
Și acum... e timpul să-l lași să facă singur.
Când omul începe să zboare, nu-l mai trage de aripă.
Un lider bun nu se evaporă. Dar nici nu sufocă.
Îl vezi. Îi răspunzi dacă cere.
Dar nu-l corectezi în avans.
Îl lași să încerce.
Să facă lucrurile în felul lui.
Poate nu exact ca tine.
Poate chiar mai bine.
Liderii care cresc oameni au echipe care merg singure și fac diferența pe termen lung.
Avem o generație de tineri inteligenți. Rapizi. Flexibili.
Dar și vulnerabili, confuzi, copleșiți.
Putem să-i pierdem. Sau putem să-i creștem.
Putem să-i ignorăm. Sau putem să-i formăm.
Leadershipul adaptiv nu înseamnă tehnici.
Înseamnă prezență.
Să vezi omul. Să înțelegi etapa în care se află.
Să îți ajustezi stilul, chiar dacă nu îți e mereu confortabil.
Tinerii nu au nevoie de un super-erou.
Au nevoie de cineva care să fie acolo.
Cu capul limpede. Cu inima deschisă.
Un om care înțelege că leadershipul nu înseamnă control.
Ci să știi când să-l lași să zboare singur.
Și să crezi în omul din fața ta.
Chiar dacă nu încă.
Dar în curând.
Cu puțin ajutor. Cu repere clare.
Și cu spațiu să devină cine poate fi.
Comentários