Problema nu e că nu lucrează împreună. Ci că nu mai sunt împreună.
- 5 iun.
- 5 min de citit
Ce s-a rupt după pandemie nu e doar rutina. Ci relațiile.
După pandemie, s-a vorbit mult despre muncă remote și despre productivitate.
Despre flexibilitate.
Despre eficiență.
Dar nu prea vorbim despre ce s-a rupt.
Despre ce-am pierdut.
Am pierdut conexiunea. S-au rupt firele invizibile dintre oameni.
Pauzele de cafea, glumele mărunte, momentele fără agendă.
Toate acele spații informale în care oamenii construiau, fără să-și dea seama, încredere.
Ritm comun. Siguranță.
Oamenii s-au întors la birou, dar ceva s-a schimbat.
Sunt la aceeași masă, dar nu mai sunt în aceeași echipă.
În spatele conflictelor dintre echipe e o lipsă de încredere, nu de competență
În multe organizații, tensiunile dintre departamente nu mai sunt doar excepții.
Nu mai sunt scântei ocazionale.
Au devenit parte din peisaj.
Sunt cronice. Integrate în sistem.
Oamenii se „tolerează profesional”, dar nu colaborează cu adevărat.
Și rareori se discută cu adevărat.
Când fiecare echipă are lumea ei, nimeni nu mai vede întregul
Vânzările spun că „ăștia doar fac prezentări, noi aducem banii” și spun că marketingul „n-aduce leaduri bune”.
Marketingul crede că vânzările „nu știu să vândă” și dă ochii peste cap când aude de sales.
Tehnicul e nervos că promisiunile nu se pot livra.
Financiarul se simte mereu ultimul chemat, dar primul vinovat, și strânge din dinți la fiecare campanie „creativă”.
Nu e ceva nou. Dar s-a agravat.
Și nu e doar o problemă de comunicare.
Este un fenomen pe care-l vedem tot mai clar: silos organizaționali.
Fiecare echipă lucrează în bula ei.Cu obiectivele ei.
Cu cifrele ei.
Cu KPI-urile ei.
Cu fricile și presiunile ei.
Se simt în competiție.
În defensivă.
„Noi ne-am făcut treaba, problema e la ei.”
Și de aici apare o formă de izolare: compartimentarea organizațională.
Fiecare departament devine un turn.
Cu ziduri groase și ferestre mici.
Relația nu e un lux. E ce ține împreună totul
De ce?
Echipele nu funcționează prost pentru că oamenii sunt răi.
Ci pentru că nu se cunosc.
Nu au construit relații.
Nu știu cum gândește celălalt. Ce-l doare. Ce-l motivează.
Pentru că nu mai există „țesătura aia invizibilă” dintre oameni.
Încrederea.
Familiaritatea.
Spațiul în care poți să spui ceva fără să fie interpretat greșit.
Și nici nu mai au unde să o construiască.
Oamenii nu sunt doar funcții într-un organigramă.
Sunt ființe sociale. Au nevoie să se simtă parte din ceva.
Dintr-un grup. Dintr-o echipă.
Într-o lume tot mai digitalizată, nevoia de conexiune reală a devenit și mai vitală.
Iar cultura sănătoasă e locul în care omul nu e redus la rol, ci recunoscut ca persoană.
Cultura bate orice strategie — mai ales când e greu
Peter Drucker spunea: „Culture eats strategy for breakfast.”
Și în fiecare zi, exact asta se întâmplă.
Avem strategii.
Avem procese.
Avem metodologii.
Dar dacă oamenii nu au încredere unii în alții, toate se blochează.
Siguranța psihologică e aerul pe care îl respiră colaborarea
Colaborarea nu pornește din proceduri.
Pornește din siguranță psihologică.
Un spațiu în care oamenii pot vorbi, pot pune întrebări, pot greși, fără să se teamă că vor fi penalizați pentru asta.
În organizațiile unde oameni
i se tem să spună ce gândesc, adevărul nu mai circulă.
Și unde nu circulă adevărul, deciziile se iau pe jumătate.
Team building-ul nu e despre distracție. E despre reconectare.
Aici vine una dintre cele mai greșit înțelese idei din companii:
că team building-ul e un moft.
O joacă.
O risipă.
„Mai bine îmi dai banii ăia la salariu.”
„Ne vezi pe noi jucându-ne în pădure, când avem livrabile?”
Dar team building-ul nu e despre joacă, nu activitatea contează.
Contează ce creează: conexiuni. încredere. context. spațiu.
E despre acel moment în care omul de la financiar își dă seama că tipul de la marketing nu e doar „ăla care cheltuie bani”, ci e un tată de doi copii, care trage din greu, la fel ca el.
E despre spații în care oamenii pot vorbi altfel decât în ședințe.
Despre cum un prânz în afara biroului poate rezolva ce nu rezolvă 100 de mailuri.
Gallup spune clar: organizațiile cu o cultură puternică au angajați de două ori mai implicați, retenție mai mare cu 27% și creștere în venituri cu până la 33%.
Cultura nu se declară. Se practică.
Problema e că în multe organizații, cultura nu e tratată ca un sistem viu.
Ci ca o categorie din prezentarea de HR.
Se vorbește despre „valori”, dar nu se practică.
Se pun bannere cu misiune și viziune, dar nu se susțin comportamentele care le reflectă.
Dar cultura nu se instalează cu un PowerPoint.
Nu e un slogan lipit pe perete.
Este construită, în fiecare zi, din mici acțiuni.
Din felul în care vorbești cu colegul tău.Din cum gestionezi o greșeală.
Din cum reacționezi la o propunere care nu-ți aparține.
Și când un lider propune un eveniment de echipă sau un program de colaborare, reacțiile sunt previzibile:
„N-avem timp pentru asta acum.”
„Nu o să vină nimeni.”
„Nu are impact direct pe rezultate.”
Nu e scump să investești în cultură. E scump să o ignori.
Și da — cultura poate părea greu de măsurat.
Dar și în asta ne înșelăm.
Dar știi ce e mai scump decât un eveniment la munte?
O echipă care nu comunică.
Proiectele care nu se mișcă.
E-mailurile trimise în paralel.
Resursele consumate în cerc.
Și frustrarea care se adună, zi de zi, în tăcere.
Nu e doar despre „cum se simt oamenii”.
E despre viteză de execuție, retenție, inovare, adaptabilitate.
Cultura bună nu e soft. E infrastructură invizibilă.
Leadershipul modern înseamnă spațiu, nu control
Leadershipul modern nu înseamnă doar să optimizezi proceduri.
Înseamnă să creezi un spațiu în care oamenii se pot conecta.
Organizațiile nu se prăbușesc din lipsă de strategie.
Se destramă în tăceri.
În resentimente.
În lipsă de aliniere.
Nu poți cere colaborare de la oameni care nu se simt în siguranță.
Nu poți cere inițiativă de la echipe care nu se cunosc între ele.
Și nu poți construi o cultură sănătoasă dacă tratezi relațiile ca pe ceva opțional.
Conectarea nu e un beneficiu. E combustibilul unei organizații vii.
Vrei colaborare?
Începe cu conectare.
Conectează oamenii reali din spatele rolurilor.
Creează spații unde pot vorbi altfel decât în ședințe.
Și, mai ales, construiește încredere.
Nu se poate delega.
Nu se poate impune.
Dar se poate construi.
Cu intenție.
Cu răbdare.
Cu leadership real.
Peter Drucker n-a greșit.
Cultura chiar mănâncă strategia la micul dejun.
Dar dacă investești în ea, o să vezi ce înseamnă o organizație care se mișcă împreună, nu pe bucăți.
Cum e la voi?
Ați simțit ruptura asta între echipe după pandemie?
Scrie-mi.
Sau trimite articolul mai departe, dacă simți că spune ce nu s-a zis încă.
Comments